A fost o data un manager ideal – intr-o tara lume ideala, pe o planeta ideala….. adica sa ne imaginam doar, ca tot vin sarbatorile.

Si acum haideti sa definim idealul:

1. A crescut etapa cu etapa (nu a sarit nici una, le-a asimilat pe fiecare in parte, a trait si inteles fiecare nivel ierarhic in parte)

2. A ajuns in aceasta pozitie pentru ca si-a dorit, a aplicat si, in urma unui assessment riguros, a fost ales

3. Ii plac oamenii si intelege ce inseamna sa creezi si sa cresti o echipa

4. Este constient de faptul ca rezultatele lui sunt generate in proportie de cel putin 80% de colegii lui si doar maxim 20% de el insusi

5. Si asa mai departe …….

Sa le luam pe rand si sa incercam sa ne aplicam aceste “criterii” noua insine (daca suntem in postura de manageri) sau sefilor nostri (mult mai usor, nu?).

    1. A crescut etapa cu etapa.

Adica a evoluat natural, fara promovari “exceptionale”, fara a-si grabi viata profesionala.

Unii au sarit etape din cauza vremurilor: a fost o perioada prin anii ’97-’04 cand pe piata fortei de munca romaneasca era nevoie de manageri, multi. Pentru ca business-urile au crescut brusc, fara ca oamenii sa aiba timp sa se dezvolte in acelasi ritm. Sunt foarte multi care au ajuns in pozitii de management pentru ca nu erau altii mai buni. Sau pentru ca aveau varsta potrivita si minimul de competente. Si uite asa creste ego-ul fara un process de self-awareness suficient de solid: cei care nu au inteles ca au beneficiat de o conjuctura favorabila si ca trebuie (chiar daca nu-mi place trebuie…) sa-si completeze gap-urile din mers (cunostinte, abilitati, intelegeri, chiar si experiente), au ajuns sa joace rolul de manager competent.

Altii au sarit etape pentru ca le-a fost favorizata ascensiunea: procesul este relativ similar, insa efectele pot fi mai grave: ego-ul are un fundament mai firav decat in primul caz (acolo a fost luata o decizie in functie de ce resurse existau la acel moment si s-a ales “the best solution possible”). Si din acest motiv ego-ul este exacerbat.

Daca insa ai trecut peste etape natural, traind, intelegand si asimiland experientele ai mult mai multe sanse sa nu joci, sa fii! Sa poti descifra mesaje si trairi ale colegilor, sa poti ajuta, sa poti empatiza cu ei, sa setezi limite “umane”, naturale pentru task-uri, dead-line-uri, reactii etc.

Adica, sa nu te crezi a toate stiutor si deasupra tuturor, sa fii unul dintre ei, cu ei.

    2. A ajuns in aceasta pozitie pentru ca si-a dorit, a aplicat si, in urma unui assessment riguros, a fost ales. Am sa insist pe prima parte: pentru ca si-a dorit, la cea de-a doua am inclus rapunsul la punctul 1.

Sa-ti doresti sa fii in acea pozitie, sa ti se potriveasca: sunt multi care-si doresc doar pentru titulatura, pentru ce scrie pe cartea de vizita, pentru prieteni, familie…. E trist, dar sunt multi. Nu toti suntem facuti sa fim manageri, unii sunt foarte buni si le este foarte bine in postura non-manageriala – si ce bine ar face sa ramana acolo! Si pentru ei si pentru ceilalti! Si uite asa, iar vine ego-ul si da viata lor si a colegilor peste cap! Nu vrei sa fii manager, nu te vei simti confortabil, vei juca (din nou) rolul, iar rolul nu ti se potriveste! Traiesti o schisma interioara care poate duce la lucruri foarte grave (inclusiv la nivel de sanatate fizica si mentala?!).

    3. Ii plac oamenii si intelege ce inseamna sa creezi si cresti o echipa. Exista tipologii de personalitate facute sa lucreze cu oamenii, iar altele inclinate catre proiecte individuale (creativitate, cercetare, analiza-raportare etc). O componenta importanta a muncii unui manager este dezvoltarea oamenilor – asa incat daca nu-ti plac oamenii, daca nu vrei/ poti sa-i ajuti sa creasca, cel mai bine ar fi sa nu accezi la aceasta functie. Dar ca sa poti recunoaste acest lucru – care nu este nici pozitiv, nici negativ, esti tu pur si simplu – nivelul ego-ului tau ar trebui sa fie suficient de mic.

   4. Este constient de faptul ca rezultatele lui sunt generate in proportie de cel putin 80% de colegii lui si doar maxim 20% de el insusi. Buricul pamantului nu exista – chiar daca unora le vine foarte greu sa creada, ei bine, nu, nu sunt ei esenta tuturor lucrurilor. Rolul managerului este important, dar, cum se spune: un manager adevarat isi arata valoarea in momentul in care echipa lui functioneaza la fel de bine si fara el. Poate e exagerat, poate doar se subliniaza ceva, dar un singur om (oricat de bun, exceptional ar fi) nu poate sa genereze rezultate singur! Asa ca, un ego mare inseamna a te crede centrul universului (echipei tale) – iar caderea va fi cu atat mai spectaculoasa, cu cat va fi de mai sus! Din pacate, sansele de revenire sunt invers proportionale cu grandoarea caderii…..

Ego-ul, atata timp cat nu este controlat, va controla…. Si va controla toata viata unui om – fie profesionala, fie personala. Iar efectele unui ego exacerbat pot fi devastatoare:

1. Teatru – devii actor in propria viata: joci un rol (de manager foarte bun, profesionist etc), desi stii (macar intuiesti ca nu e chiar asa), rol care te copleseste la un moment dat – pana si actorii isi mai iau pauza. Tu nu poti, caci e viata ta de zi cu zi. De multe ori transferi rolul si acasa: esti un mare profesionist si cu familia ta…..
2. Plasare in afara realitatii – tu te vezi zeu, iar ceilalti te vad un simplu muritor. Nu-ti mai gasesti locul printre muritori?!
3. Dezvoltarea de teorii – nu vreau sa ajungem in zona patologica, dar cazurile sunt din ce in ce mai dese – “eu sunt foarte bun, overqualified, dar “astia” nu ma recunosc, au ceva cu  mine”. Sau: “tara/ compania asta nu merge bine, de aceea nu-mi gasesc locul… “. Sau: “eu as performa 120%, dar HR-ul nu e performant, logistica nu-si face treaba, calitatea produselor este in scadere, deci: n-am nici o vina ca nu ies rezultatele, altii sunt de vina”.